Cand vine de se leaga

Adolescenta e perioada cea mai ambigua din viata unui om. E perioada in care-ti bati singur cuie-n talpi. N-ai cap, n-ai coada si minte cu atat mai putin. Treceam din clasa a 8-a spre a 9-a. Era vacanta de vara, aia lunga si minunata, pe care n-o vei mai intalni decat la pensie, dar atunci fi-va prea tarziu. Anul era de gratie: 1989! Eu derivam din copil in adult, inform si dezorientat. Intrasem la Liceul German in continuarea gimnaziului si cam asta era tot ce stiam cu siguranta la momentul respectiv. Aaaa si mai stiam ca plec in tabara la Plaiul Foii, ceea ce am si facut intr-o zi absolut torida.

In tabara, hm, cum sa va povestesc acum voua, celor care aveti notiunea stelelor de pe hoteluri sau a margaretelor de pe pensiuni… Pai stateam cate 10 in camera, de mancat nu prea puteam manca nimic din laturile servite, ne luam Eugenii, care la vremea respectiva erau absolut cumplite: mai intai le racaiam cu dintii crema, care era cu multa margarina si ramanea ca o pojghita pe cerul gurii, apoi cu multa apa inchiteam si firimiturile uscate in care se transformau cei doi biscuit cand ii muscam. Nu era usor, dar culmea, chiar nu ne deranja… Eram in tabara, liberi, departe de parinti si scoala, deci nu mai conta nici micul detaliu ca nu functiona nici un veceu. Ne spalam in raul care trecea pe langa cabana: unii pe dinti, altii pe picioare, important era sa fii cat mai la deal… Cat despre alte necesitati, ele fertilizau toti bradutii din jurul taberei. Era foarte altfel totul decat e acum. Poate ca d-aia nu sunt foarte riguroasa in cresterea copilului meu, pentru ca eu am trait cele mai frumoase clipe ale copilariei in cele mai mizere conditii imaginabile. 

Pe langa frumusetea locului aveam sa ma indragostesc subit. Doamne, fac o paranteza: imi citeam un jurnal din acea perioada si ceea ce am observant era cat de brusc ma indragosteam si dezdragosteam. Era oarecum pe zile, pe ore… era asa simplu si dinamic, ca n-as fi crezut vreodata ca voi ramane la un moment dat aproape doua decenii langa acelasi om. Inchid paranteza si revin: il chema Filip si era tare frumusel, doar ca era cu vreo 3 ani mai mare ca mine si-si dorea mult mai mult decat eram eu pregatitata sa ofer la ora aceea asa ca m-a parasit dupa cele fo’ doua zile intregi de iubire nebuna, pentru alta mai destupata ca mine. Si iata-ma tavalita toata intr-o balta de drama si suferinta, caci pe cat de repede iubeam pe atat de mult si sufeream – ah, ce vremuri! Stand deci, golita de sentimentele profunde pentru baiatul saptamanii, pe marginea raului, s-a mai asezat langa mine inca o colega, care “culmea”(!!!) se afla intr-o situatie identica cu a mea. O cunosteam din Gradinita Germana de pe Dorobanti. Eram colege in clase paralele de la inceputul scolii, eu in A, ea in B. Era frumoasa si incerta ca si mine. Amandoua boceam cumplit si oftam din cauza durerii sufletesti si a situatiei dramatice in care ne aflam, boboace parasite de golanii mai mari. Groaznic! Va zic! Si din plans, am dat in ras si din ras intr-o prietenie la care ma uit acum inapoi de peste 25 de ani.

Sa v-o descriu pe Ileana: cele mai frumoase picioare vazute de mine pe viu, cel mai bun suflet cunoscut, un ranjet cu dinti albi si enormi, into your face, ochi verde crud, un teribilism de nestavilit, blonda, puternica, inteligenta intuitiva, spectaculoasa, naravasa, cocheta, demonstrativa, incapatanata, cu buze carnoase, sentimentala, razvratita , seducatoare.  In orice caz destul de diferita de firea mea melancolico-artistica. Eu eram si sunt mult mai potolita, dar cred ca tocmai acest lucru ne-a unit: fascinatia mea pentru teribilismul ei si fascinatia ei pentru linistea mea.

Tabara de la Plaiul Foii a continuat previzibil: ne-am apucat de fumat, ne-am ametit pentru prima oara cu Vinifruct spumos si ne-am reindragostit  facandu-ne toate confidentele detaliate.

Ajunse la Bucuresti si vara continuand n-am rezistat prea mult una fara cealalta asa ca am plecat rapid cu parintii Ilenei la Breaza unde aveau o casuta de vacanta. Pe vremea aia Breaza nu e era inca impanzita de Bucuresteni fitosi, iar noi doua ii reprezentam cu mandrie, preumblandu-ne prin sat imbricate ca doua nuci intr-un perete, deoarece moda de Liceu German nu ne parasea nici in momentele in care s-ar fi cuvenit: cand cumparam pastrama de oaie din targ, inchiriam casete video din sat, mergeam la biserica sau la plimbarea pe ulita principala. Aveam blugi prespalati, balerini Leonardo, camasile tatilor nostri, cate un pulovar cyclamen si pe cap nelipsitele palarii de fetru barbatesti, Ileana gri, eu bleumarin.  Mergeam pe jos sau faceam auto stopul, iar brezenii erau cu maselele la vedere cand ne plimbam fizicele tinere si colorate. Noi?! Mandrute, nevoie mare. Pe seara furam de la tatal Ilenei cateva tigari. Nu-I luam din pachetul lui, ca sa nu obsereve. Descoperisem un cartus de tigari lasat de o eternitate la Breaza, care avea avioane desenate pe pachete si se chema Kamchatka… ceva deosebit care iti racaia gatul intr-un hal… important era ca fumam, nu ce. Ne duceam in poiana din fata casei, ne intindeam  pe jos in iarba deasa si ne uitam la nori si gaseam forme diverse sau vorbeam despre iubirile noastre profunde sau despre viitor, acel viitor care parea pe atunci doar un concept filosofic al reusitei totale. Urma sa cucerim viitorul si viata si totul urma sa ne apartina. Cate planuri aveam de facut la o tigara Kamchatka…

Intr-una din seri, domnul care avea grija de casa de la Breaza, in absenta parintilor Ilenei, ne-a intrebat daca am vazut vreodata cum se face tuica. Well, vazusem noi cate ceva, ne dusesera cu scoala la fabrica de paine, la Casa Scanteii sau la fabrica de conserve, dar la distilerie nu. Nu intra in programul scolar, cat despre parintii nostri, preferau bauturile gata imbuteliate. Iata o ocazie sa vedem ceva interesant, si-au zis si parintii Ilenei si ne-au trimis la giga-alambicul de tuica de pe o strada laturalnica, destul de departe de casa. Ne-am uitat la procesul de distilare: fascinant! Proprietara locului a scos cu un toi special legat cu sarma tuica fierbinte si ne-a dat sa gustam. Eu mai insetata am gustat ceva mai mult decat Ileana si mai mult decat era cazu’ si m-am facut prastie, varza, muci, whatever. Cand am plecat spre casa am realizat doua lucruri care ne-au inspaimantat cumplit: tocmai trebuia sa trecem prin fata unei fabrici la care se schimba tura de noapte si de unde se revarsau o mare de muncitori vanjosi prin fata carora trebuia sa trecem noi doua… frumoase, 14 ani, imbracate boboc, usor parfumate de la tuica. Ups. Dar dintre punctele comune pe care le am cu Ileana sunt creativitatea si darul de iesi din situatii critice cu brio. Asa ca am hotarat, asa cu vantul in parul nostru blond si cu prespalatu’ stangandu-ne tare coapsele sa ne prefacem ca suntem handicapate. Am trecut printre muncitori tremurand din capete si tarandu-ne cate un picior, schioape si ciungi cu blugi. Si am mers asa vreo 2 km pana acasa. Mereu m-am intrebat ce si-or fi zis amaratii aia de oameni cand ne-au vazut. Cred ca au ras cu neamurile lor 2 saptamani pe seama a doua cvazi-nebune care-si taraie tinerele picioare, facand evident, pe retardele. Cred ca in mintea noastra eram precum Dastin Hoffman in Rainman, iar in ochii alora eram precum doi clauni total netalentati.

Oricum, tarandu-ne membrele, am reusit sa ne strecuram pe aleea unde era casa. Aici ne-a luat cea de-a doua spaima realizata: parintii Ilenei care urmau sa observe inevitabil ca eu imi impleticeam limba si-mi dadeam cu stangu-n dreptu’. 14 ani, atat aveam si tot atata minte! Ileana a venit cu sclipirea de geniu: cafea cu sare. Te scoala din morti! Auzise ea undeva si sigur era solutia pentru vaga mea betie. Nu sa ma culc, ca tot era 9 seara, nu, sa beau o cafea cu sare ca sa-mi revin si abea dupa aceea sa ma culc… Mi-a facut o cafea care ar fi inviat si un dinozaur mort, daramite un copil care bause de fo’ 10 ori in viata cafea… Am avut senzatia ca mi-a bagat cineva curent in vene . Ca am supravietuit acestei experiente i-o datorez numai lu’ Dumnezeu. M-a iubit. N-am mai dormit nici noaptea, nici ziua urmatoare si am adormit la mine acasa abea pe la miezul noptii urmatoare. Eram complet epuizata si isterizata astfel incat, multa vreme nu m-am mai apropiat nici de alcool, nici de cafea. Am pastrat doar controversatele obiceiuri de a fuma si de a folosi sarea.

Vara a continuat, viata a continuat, scoala, anii si prietenia noastra, cu o putere care ne-a adus multe invidii si neintelesul sentiment ca nu trebuie sa ai acelasi sange in vene, ci acelasi suflet, ca sa poti sa fii sora cuiva. Doi oameni complet diferiti pe care-i leaga iubirea, vibratia comuna, principiile si faptul ca intr-un fel sau altul se cunosc si calatoresc impreuna de mult mai multi ani decat cei 40 pe care tocmai i-am implinit amandoua.