Adolescenta e perioada cea mai ambigua din viata unui om. E
perioada in care-ti bati singur cuie-n talpi. N-ai cap, n-ai coada si minte cu
atat mai putin. Treceam din clasa a 8-a spre a 9-a. Era vacanta de vara, aia
lunga si minunata, pe care n-o vei mai intalni decat la pensie, dar atunci
fi-va prea tarziu. Anul era de gratie: 1989! Eu derivam din copil in adult,
inform si dezorientat. Intrasem la Liceul German in continuarea gimnaziului si
cam asta era tot ce stiam cu siguranta la momentul respectiv. Aaaa si mai stiam
ca plec in tabara la Plaiul Foii, ceea ce am si facut intr-o zi absolut torida.
In tabara, hm, cum sa va povestesc acum voua, celor care
aveti notiunea stelelor de pe hoteluri sau a margaretelor de pe pensiuni… Pai
stateam cate 10 in camera, de mancat nu prea puteam manca nimic din laturile
servite, ne luam Eugenii, care la vremea respectiva erau absolut cumplite: mai
intai le racaiam cu dintii crema, care era cu multa margarina si ramanea ca o
pojghita pe cerul gurii, apoi cu multa apa inchiteam si firimiturile uscate in
care se transformau cei doi biscuit cand ii muscam. Nu era usor, dar culmea,
chiar nu ne deranja… Eram in tabara, liberi, departe de parinti si scoala, deci
nu mai conta nici micul detaliu ca nu functiona nici un veceu. Ne spalam in
raul care trecea pe langa cabana: unii pe dinti, altii pe picioare, important
era sa fii cat mai la deal… Cat despre alte necesitati, ele fertilizau toti
bradutii din jurul taberei. Era foarte altfel totul decat e acum. Poate ca
d-aia nu sunt foarte riguroasa in cresterea copilului meu, pentru ca eu am
trait cele mai frumoase clipe ale copilariei in cele mai mizere conditii
imaginabile.
Pe langa frumusetea locului aveam sa ma indragostesc subit.
Doamne, fac o paranteza: imi citeam un jurnal din acea perioada si ceea ce am
observant era cat de brusc ma indragosteam si dezdragosteam. Era oarecum pe zile,
pe ore… era asa simplu si dinamic, ca n-as fi crezut vreodata ca voi ramane la
un moment dat aproape doua decenii langa acelasi om. Inchid paranteza si revin:
il chema Filip si era tare frumusel, doar ca era cu vreo 3 ani mai mare ca mine
si-si dorea mult mai mult decat eram eu pregatitata sa ofer la ora aceea asa ca
m-a parasit dupa cele fo’ doua zile intregi de iubire nebuna, pentru alta mai
destupata ca mine. Si iata-ma tavalita toata intr-o balta de drama si
suferinta, caci pe cat de repede iubeam pe atat de mult si sufeream – ah, ce
vremuri! Stand deci, golita de sentimentele profunde pentru baiatul saptamanii,
pe marginea raului, s-a mai asezat langa mine inca o colega, care “culmea”(!!!)
se afla intr-o situatie identica cu a mea. O cunosteam din Gradinita Germana de
pe Dorobanti. Eram colege in clase paralele de la inceputul scolii, eu in A, ea
in B. Era frumoasa si incerta ca si mine. Amandoua boceam cumplit si oftam din
cauza durerii sufletesti si a situatiei dramatice in care ne aflam, boboace
parasite de golanii mai mari. Groaznic! Va zic! Si din plans, am dat in ras si
din ras intr-o prietenie la care ma uit acum inapoi de peste 25 de ani.
Sa v-o descriu pe Ileana: cele mai frumoase picioare vazute
de mine pe viu, cel mai bun suflet cunoscut, un ranjet cu dinti albi si enormi,
into your face, ochi verde crud, un teribilism de nestavilit, blonda,
puternica, inteligenta intuitiva, spectaculoasa, naravasa, cocheta,
demonstrativa, incapatanata, cu buze carnoase, sentimentala, razvratita ,
seducatoare. In orice caz destul de
diferita de firea mea melancolico-artistica. Eu eram si sunt mult mai potolita,
dar cred ca tocmai acest lucru ne-a unit: fascinatia mea pentru teribilismul ei
si fascinatia ei pentru linistea mea.
Tabara de la Plaiul Foii a continuat previzibil: ne-am apucat
de fumat, ne-am ametit pentru prima oara cu Vinifruct spumos si ne-am
reindragostit facandu-ne toate
confidentele detaliate.
Ajunse la Bucuresti si vara continuand n-am rezistat prea
mult una fara cealalta asa ca am plecat rapid cu parintii Ilenei la Breaza unde
aveau o casuta de vacanta. Pe vremea aia Breaza nu e era inca impanzita de
Bucuresteni fitosi, iar noi doua ii reprezentam cu mandrie, preumblandu-ne prin
sat imbricate ca doua nuci intr-un perete, deoarece moda de Liceu German nu ne
parasea nici in momentele in care s-ar fi cuvenit: cand cumparam pastrama de
oaie din targ, inchiriam casete video din sat, mergeam la biserica sau la
plimbarea pe ulita principala. Aveam blugi prespalati, balerini Leonardo,
camasile tatilor nostri, cate un pulovar cyclamen si pe cap nelipsitele palarii
de fetru barbatesti, Ileana gri, eu bleumarin.
Mergeam pe jos sau faceam auto stopul, iar brezenii erau cu maselele la
vedere cand ne plimbam fizicele tinere si colorate. Noi?! Mandrute, nevoie
mare. Pe seara furam de la tatal Ilenei cateva tigari. Nu-I luam din pachetul
lui, ca sa nu obsereve. Descoperisem un cartus de tigari lasat de o eternitate
la Breaza, care avea avioane desenate pe pachete si se chema Kamchatka… ceva
deosebit care iti racaia gatul intr-un hal… important era ca fumam, nu ce. Ne
duceam in poiana din fata casei, ne intindeam
pe jos in iarba deasa si ne uitam la nori si gaseam forme diverse sau
vorbeam despre iubirile noastre profunde sau despre viitor, acel viitor care
parea pe atunci doar un concept filosofic al reusitei totale. Urma sa cucerim
viitorul si viata si totul urma sa ne apartina. Cate planuri aveam de facut la
o tigara Kamchatka…
Intr-una din seri, domnul care avea grija de casa de la
Breaza, in absenta parintilor Ilenei, ne-a intrebat daca am vazut vreodata cum
se face tuica. Well, vazusem noi cate ceva, ne dusesera cu scoala la fabrica de
paine, la Casa Scanteii sau la fabrica de conserve, dar la distilerie nu. Nu
intra in programul scolar, cat despre parintii nostri, preferau bauturile gata
imbuteliate. Iata o ocazie sa vedem ceva interesant, si-au zis si parintii
Ilenei si ne-au trimis la giga-alambicul de tuica de pe o strada laturalnica,
destul de departe de casa. Ne-am uitat la procesul de distilare: fascinant!
Proprietara locului a scos cu un toi special legat cu sarma tuica fierbinte si
ne-a dat sa gustam. Eu mai insetata am gustat ceva mai mult decat Ileana si mai
mult decat era cazu’ si m-am facut prastie, varza, muci, whatever. Cand am
plecat spre casa am realizat doua lucruri care ne-au inspaimantat cumplit: tocmai
trebuia sa trecem prin fata unei fabrici la care se schimba tura de noapte si
de unde se revarsau o mare de muncitori vanjosi prin fata carora trebuia sa
trecem noi doua… frumoase, 14 ani, imbracate boboc, usor parfumate de la tuica.
Ups. Dar dintre punctele comune pe care le am cu Ileana sunt creativitatea si
darul de iesi din situatii critice cu brio. Asa ca am hotarat, asa cu vantul in
parul nostru blond si cu prespalatu’ stangandu-ne tare coapsele sa ne prefacem
ca suntem handicapate. Am trecut printre muncitori tremurand din capete si
tarandu-ne cate un picior, schioape si ciungi cu blugi. Si am mers asa vreo 2
km pana acasa. Mereu m-am intrebat ce si-or fi zis amaratii aia de oameni cand
ne-au vazut. Cred ca au ras cu neamurile lor 2 saptamani pe seama a doua cvazi-nebune
care-si taraie tinerele picioare, facand evident, pe retardele. Cred ca in
mintea noastra eram precum Dastin Hoffman in Rainman, iar in ochii alora eram
precum doi clauni total netalentati.
Oricum, tarandu-ne membrele, am reusit sa ne strecuram pe
aleea unde era casa. Aici ne-a luat cea de-a doua spaima realizata: parintii
Ilenei care urmau sa observe inevitabil ca eu imi impleticeam limba si-mi
dadeam cu stangu-n dreptu’. 14 ani, atat aveam si tot atata minte! Ileana a
venit cu sclipirea de geniu: cafea cu sare. Te scoala din morti! Auzise ea
undeva si sigur era solutia pentru vaga mea betie. Nu sa ma culc, ca tot era 9
seara, nu, sa beau o cafea cu sare ca sa-mi revin si abea dupa aceea sa ma
culc… Mi-a facut o cafea care ar fi inviat si un dinozaur mort, daramite un
copil care bause de fo’ 10 ori in viata cafea… Am avut senzatia ca mi-a bagat
cineva curent in vene . Ca am supravietuit acestei experiente i-o datorez numai
lu’ Dumnezeu. M-a iubit. N-am mai dormit nici noaptea, nici ziua urmatoare si
am adormit la mine acasa abea pe la miezul noptii urmatoare. Eram complet
epuizata si isterizata astfel incat, multa vreme nu m-am mai apropiat nici de
alcool, nici de cafea. Am pastrat doar controversatele obiceiuri de a fuma si
de a folosi sarea.
Vara a continuat, viata a continuat, scoala, anii si
prietenia noastra, cu o putere care ne-a adus multe invidii si neintelesul
sentiment ca nu trebuie sa ai acelasi sange in vene, ci acelasi suflet, ca sa
poti sa fii sora cuiva. Doi oameni complet diferiti pe care-i leaga iubirea,
vibratia comuna, principiile si faptul ca intr-un fel sau altul se cunosc si
calatoresc impreuna de mult mai multi ani decat cei 40 pe care tocmai i-am
implinit amandoua.