AUTOPORTRET

 

   Trec prin fata oglinzii blurate si vad o femeie care-mi place. Apoi inchid ochii si ma vad pe mine… Ma studiez rar, pentru ca e un proces dur ca si viata si sunt satula de duritate. Atunci cand o fac, insa, sunt atat de straina mie sau mai exact, persoanei care sunt acum. Ani de zile am trait pe baza unor principii pe care le-am asumat si le-am respectat, construind un intreg esafod si crezand cu tarie in ele. Intre timp rad. Dupa un timp de la dezastru te poti uita in urma si poti rade de tot ce-ai fost si de tot ce ai patit. Ano, viata n-are principii! Viata are doar timp si ala limitat! Dar acesta fiind un autoportret n-am cum sa scap din vedere incapatanarea, una dintre cele mai puternice caracteristici ale mele. Incapatanarea mi-e si calitate si defect, am dobandit-o din ura impotriva supunerii din copilarie. Sunt azi asa cum sunt datorita si din cauza ei. Asa ca am invatat sa-mi iubesc incapatanarea, ma defineste precum bunatatea.

  Barfesc, Doamne cat imi place sa barfesc! Vorbesc urat, beau, fumez si rare ori mananc de cur. Sunt cateodata rautacioasa si alta data ascund lucruri. Nu invidiez niciodata. Nu stiu de ce, dar nu consider asta vreo calitate. Lipsa invidiei merge mana-n mana cu ambitia. Iti lipseste invidia, iti lipsesc si competitivitatea si ambitia de a fi mai bun, mai frumos, mai mai decat altul. De-aici am si pierdut mult. Poate prea mult. 

   Imi place viciul si ca idee! Imi place erotismul, iubesc sexul mult si brutal. Nu pot sa pledez pentru cumintenie si abstinenta. Pur si simplu nu pot! Nu stiu ce ma voi face cand va mai creste fi-mea. Cred ca pur si simplu o voi lasa sa se bucure de viata. Nu vad viata fara pacat. Decadenta are din punctul meu de vedere aroma de zmeura. Ador zmeura. Fructele imi plac cat mai verzi si crantanitoare, carnea cat mai cruda, painea cat mai necoapta… tot ce nu e trecut prin flacari, ca de soare, ca de aragaz, ca de viata… crud si necopt, in stare cat mai incipienta. Ma uit dupa barbati tineri. N-am ce face! Doar ma uit! O privire n-a omorat pe nimeni. Eu spre exemplu am o putere fantastica in privire. Mi-a luat multi ani sa realizez, dar pot reduce oameni la o gramajoara de rahat cu o privire sau pot sa le spun ca-i iubesc enorm sau pot insinua sau insulta sau pot lipsi sau pot panica. N-am poker-face. Sunt foarte usor de citit. Dar greu de inteles. 

   Sunt foarte elastica, imi pot duce si acum picioarele de dupa gat. Nu stiu cum de am atata elasticitate exterioara, in interior sunt complet diferita: imi place sa ma duc in acelasi loc, sa ascult o melodie de un million de ori, sa ma vad cu aceasi prieteni din copilarie, sa iubesc acelasi barbat de 17 ani. Statornicia e prietena mea. Imi trag esenta din cunoscut si din stiut. Nu sunt un om care stie multe lucruri. Am o memorie proasta, dar o abilitate incredibila de a jongla cu putina informatie. Cu alte cuvinte sunt genul care face din cacat bici. Nu mi-am bazat viata pe informatii ci tot ceea ce am si fac se bazeaza pe intuitie, visare si fantezie. Am lumea mea paralela. O am de cand am inceput sa gandesc, paralela cu asta si cu cea dinainte. E lumea mea, numai a mea in care raul apare ca sa-l inving eu si in care sunt perfecta, nu ca aici. Ma intreb cate odata la ce se gandesc oamenii care n-au fantezie. Cred ca se plictisesc cumplit acolo in capul lor. La mine-i atata zarva! Sunt atat de bogata pentru ca am aceasta lume imaginara. Nu sunt un suflet de artista, sunt destul de ancorata in realitate, dar iubesc arta si artistii din toata inima mea!

  Zambesc mult, cat pot de mult. Zambesc mereu cand mi-e bine sau cand mi-e rau. Am dinti frumosi si un chef nebun de viata. Zambesc pentru ca pot! Teoretic poate oricine si totusi sunt dintre putinii oameni care zambesc aproape mereu. Pentru ca am pus teoria in practica, pentru ca un zambet insenineaza o zi, o camera, o mie de ganduri.

   Am o voce care unge suflete si calmeaza si cel mai impatimit isteric. Vocea ma descrie foarte bine: e adanca, calda, groasa si trezeste trairi. Eu nu trec neobservata. Nici atunci cand vreau! Toata lumea ma vede si nimeni nu-mi ramane indiferent. Ma consider foarte norocoasa. Am noroc la oameni. Cine apuca sa ma cunoasca si sa ma iubeasca… e greu sa te lasi de cocaina. Sunt praful si pulberea unora. Nu-s multi, dar sunt ai mei. Se stiu, se regasesc in randurile astea. Le dau si eu cat pot mai mult din mine: energie, dragoste, atentie, grija si suport si le mai dau si din ironie si umor. Nu sunt un om darnic cu lucrurile materiale dar sunt fabulos de generoasa la capitolul sentimente, sustinere, zambete, incurajari, vorbe bune, imbratisari si ascultari. Ascult oamenii. Asta este una din calitatile mele cele mai pretuite. Ii ascult. Oricine are un of. Si oamenii simt ca mi-l pot spune mie si nu pregeta. Ascult atatea dureri, chinuri, dubii, trairi, deliruri, iubiri, ca sunt ca o mare de povesti. Sa asculti e un dar. Multumesc.   

  

   Am parinti, am socri. N-am rude multe, dar sunt atat de buni cu totii! Dupa cum spuneam, am noroc la oameni. Mi-a dat Dumnezeu oameni care sa fie acolo pentru mine. Tare ii iubesc si le multumesc. Saru’ mana mama. Saru’ mana tata. Si voua celor care mi-ati devenit familie saru’ mana. Sunt si eu mama. Fi-mea spune ca sunt cea mai buna mama din lume. Si gata! Ce-mi mai trebuie. Am tot. Pe cat de mare mi-e sufletul, pe atata satisfactie si implinire intra-n el.

   Am prestanta. Stiu asta. O simt in fiecare pas pe care-l fac, in fiecare privire directa, in fiecare cuvant rostit despicat. Prestanta mi-am dorit-o si am capatat-o! Am muncit din greu ca s-o am. Sunt foarte recunoscatoare pentru ea si foarte mandra.

   Sunt un om corect. Gresesc mereu ca orice om, dar ma lupt sa fiu corecta in orice evaluare pe care o fac, fata de orice fiinta pe care o intalnesc, in orice situatie ma aflu. Vreau sa fiu corecta, incerc meru sa fiu si stiu ca-mi iese. Si-mi cer iertare cand gresesc. Sa-ti ceri iertare e tare bine. Cei care stiu cat de bine e o fac mereu. E o mare satisfactie sa-ti poti cere iertare.

   Viata pana acum nu mi-a fost nici lina si nici usoara. Am avut mereu hopuri mari. Dureri, dezamagiri, rani. Am multe cicatrici interioare si exterioare. Dar ele sunt semne ca nu m-am lasat invinsa. Sunt o luptatoare si mai ales, cum v-am mai spus, o incapatanata. Am o putere de om nebun. A tot vrut viata sa ma-nvinga si raul si chinul, dar m-am atarnat mereu de Dumnezeu, de-o raza de soare, mi-am inclestat dintii si i-am insirat intr-un zambet, mi-am pus armura imaginara de soldatel si am marsaluit prin durere, lingandu-mi ranile si vazand mereu ziua de maine ca pe un cadou. Am primit de la Dumnezeu un inger pazitor caruia ii place sculptura in carne vie. D-aia i-am pus destula la dispozitie. 

   Ma plac, ma iubesc si nu mi-e rusine cu mine si tare ma bucur, caci din pacate de mine nu pot sa fug. Imi sunt mereu cu un pas inainte.

Caldura unei amintiri

E perioada aia superba in care desi afara-i frig, cineva, un om cu creier mic si suflet hain, hotaraste ca nu mai avem nevoie de caldura in calorifere. E una din glumele RADET preferate de 1 aprilie: fie vremea cat de rea, voi tot o sa dardaiti in casa. 

  Stam încotoșmaniti cu multe cârpe si "plovăre", de zici ca suntem la țara. Organele sunt complet rebegite si functioneaza doar pentru a face foarte des pipi. Si intelegi deodata si de ce sunt atat de putini eschimosi...

  Am dat drumu' la aragaz si aer conditionat, dar ne mananca oxigenu' si dupa ca ce ca suntem inghetati mai suntem si asfixiati, deci deschidem geamurile si-o luam de la capat.

  Singurul lucru bun, a fost caldura unei povesti pornita in dimineata asta. Ne-am facut cafelutele, eu ness cu lapte, el espresso si ne-am bagat la loc in pat. Ne-am ridicat in capu' oaselor cu pernele la spate si ne-am invelit in pilotele de puf. Si deodata, am fost purtata in timp, inapoi, acolo unde nu existat decat liniste, caldura si bunatate, in copilaria mea, in cei 7 ani de-acasa, in casa bunicilor mei unde am crescut. Si imi aduceam aminte, cum duminica, mamaie si tataie isi beau cafeaua din cesti mari colorate cu farfuriute dedesubt. Stateau in pat, cum stam noi acum, iar eu ma cotârceam intre ei. Fiecare imi varsa cate un strop de cafea in farfuriuta, ca sa se raceasca si imi dadeau si mie 2-3 gurite. Ii stiu perfect gustul si acum, tare dulce, aromat si cald. Il simt. Mi-a ramas memorat in sertarele copilariei, acolo unde sunt si bunicii cei mai minunati din lume si mirosul de ostropel si somnul de dupa-amiaza si cheful continuu de joaca si fericirea si bazele mele. 

  In timp ce ne sorbim in pat cafelele ii povestesc si lui asta. Zambeste larg, imi completeaza povestea cu acelasi gust dulceag din farfuriutele de cafea si constatam ca am fost crescuti si educati de oameni la fel de calzi si buni ca si cafeaua de dimineata. 

  E frig in casa, dar e tare cald si bine in amintirile noastre.

Batranul care locuia intr-un decolteu

         A fost odata ca absolut nici o alta data, un batran frumos care locuia intr-un decolteu si mai frumos. 

          Statea mereu pe vechiul lui sezlong de lemn si admira privelistea. Era una dintre cele mai frumoase privelisti pe care le vazuse in lunga sa viata. Poate de aceea se si hotarase sa ramana acolo in adancile lui batraneti. Era o priveliste fina si inmiresmata, pulsa de viata. Cand era prea liniste, batranul isi lipea urechea de pielea calda si asculta bataile inimii de dedesubt, atunci isi dadea seama cat e de viu de jur imprejur. 

Alta data isi plimba degetele pe jos sau pe sus si se umplea de fin si suav si-si amintea de propria lui tinerete. Uneori se mai plimba, se aventura pe dealuri si vai, pe coaste numarate si admira micile alunite genuine. Atunci tragea aer adanc in piept si isi umplea batranii plamani de mireasma tineretii. Fiecare particula de piele aromata ii patrundea in nari, iar el ii savura umeda existenta. 

Avea si zile mai zbuciumate. Acelea erau zilele in care apareau trairi si senzatii, in care splendidul sau decolteu se zbuciuma de plans, de ras, de cald sau frig sau pur si simplu, toate circumvolutiunile atat de bine cunoscute batranului deveneau erectile si zguduite de puternice senzatii de placere. Atunci batranul stia. Stia cu tristete ca se va intalni curand cu un tanar care-i va arunca vigurozitatea direct in fata lui batrana! Ah, tinerii astia! Nici macar nu stiau sa admire un decolteu! Si mai ales acest decolteu, care era o piesa de arta, dar nu sunt oare toate decolteele asa, fiecare in felul lui? Sigur ca da. Fusese si el tanar, demult, de prea mult si-si amintea de alte decoltee, fiecare cu savoarea lui. Dar pana acum in adanci batraneti, nu stiuse sa iubeasca ceea ce e atat de usor de iubit: finul, caldul, suavul, frumosul, unicul. Se folosise de decoltee ca acesti tineri care-l dereanjeaza uneori cu falica lor aparitie, fara sa stie cu adevarat ca e aproape miraculos sa fii intr-un decolteu. 

Dar viata fusese buna cu el si ii oferise aceasta sansa, chiar daca aproape prea tarziu, sa-si mangaie batranetile de pielea tineretii. 

Din cand in cand ii mai rasuna in urechi acel refren enervant de romanta veche ca si el, “Da-mi doamne anii tineretii si mintea mea de-acum.”. Nu-i placea, ii amintea de inutil si de futil. 

De ce e viata nedreapta, si uite, iar un tanar, iar urca spre decolteul lui!

 – E al meu, ii striga gelosul batran, dar vocea ii e lipsita de putere, iar trupul de vlaga si nu reuseste sa se faca auzit, aproape niciodata. 

Trebuie sa-i vada, trebuie sa-i suporte ataingandu-i frumusetea lui de decolteu. Dar cel mai dureros e faptul ca toata sublima fiinta vibreaza la aceste atingeri si simte si el cum o placere nelimitata urca si explodeaza in miliarde de particule, cum locul lui devine pur si simplu fertil. Cum sa faca sa se bucure. Nu poate. Ar vrea sa fie el cel care sa produca explozia de lumina, culori si senzatii, sa fie el cel care sa faca locul sa tremure de excitare fierbinte, sa fie el cel care sa dea sensul laptelui ce va sa curga. Dar… stie ca nu se mai poate. Nu, nu ca nu se mai poate, ca el, batranul nu mai poate. Si-atunci melancolia ii cuprinde arhaica fiinta. 

Isi revine, insa, mereu, deoarece isi aminteste ca rar si totusi din cand in cand, batranele lui oase il poarta in jos. Ii e atat de greu sa inainteze! Spre final ajunge chiar sa se tarasca, spre fantana tineretii. Ii e atat de greu incat uneori renunta, desi stie foarte clar ca dupa ce va ajunge acolo va intineri un pic si va avea parte de acea placere de nedescris a ejacularii precoce. Porneste rar la drum, din ce in ce mai rar si-atunci trebuie sa fie bine pregatit pentru frumosul si anevoiosul drum. Nu, el e anevoios, nu drumul. De ce n-ar recunoaste? In fond nimic nu e anevoios la acest trup tanar si intins, in afara de el, batranul bun si in cea mai mare parte a timpului, fericit. Sa nu uite, cat e de bine sa fii batranul care locuieste intr-un decolteu! Sa nu uite, sa nu I se ia darul ca unui nemultumit ce pare a fi. Nu e, e foarte fericit, batran si fericit! Si-atunci cu acest gand porneste. Ii e uneori sete (de viata), ii e uneori foame (de dragoste), ii e uneori cald (de emotie), dar incet si sigur, electrizat de noile descoperiri cutanate merge agale in jos. Cel mai fericit e cand ajunge la primele baze ale firului de par. Atunci stie ca nu mai e mult. I s-a intamplat sa fie indus in eroare de o ceara epilatoare si sa nu mai aiba baze sau fire. Dar n-a fost rau, nici atunci, pentru ca locul fermecat i-a aparut deodata in fata, pe neasteptate. Si nu se poate imagina cat e de minunat sa aluneci in adancul roz fara sa te fi asteptat. E ca si cand zeii ti-ar da din nectarul cornului lor cu tot cu abundenta. A fost perfect. Bine, acel loc magic este perfect. Perfect, perfect, perfect. E atat de ud, atat de cald, atat de viu, e insasi viata, geneza reincarnata, in falduri nuantate, moi, lichide si sublime. Iar, el, norocosul batran se scalda, gusta, saruta, iubeste fiecare particula de inceput. 

- E minunat sa fii la acest capat de viata, se gandeste el mereu cand reuseste sa ajunga acolo. 

Ce bine e sa intri si sa iesi in inceput! Si-o ia din nou de la capat.