luni, 29 februarie 2016

EROII N-AR TREBUI SA MOARA!



      


EROII N-AR TREBUI SA MOARA!





          Eu cred cu indarjire ca eroii n-ar trebui sa moara! Daca prin comportamentul tau, ai reusit sa devii eroul unui om, ai reusit sa-i influentezi pozitiv viata pana la modificari profunde, ai reusit sa dai sens si forma oricare ar fi situatia, unui suflet de om, atunci ar trebui sa primesti de la Dumnezeu un voucher de imortalitate. Ramai aici! Daca poti insemna atat de mult si poti face atata bine oamenilor din jur, ramai! Nu te iau, te las lor pentru ca e nevoie si de eroi nu numai de lectii dureroase ca sa devii om bun! 

            Da, azi ma cert cu Dumnezeu, ma cert din cand in cand si azi sunt tare suparata pe el pentru ca mi-a luat eroul adolescentei mele si mi se pare egoist din partea lui! Doamna Elisabeta Rosca, diriginta si profesoara mea de Limba Romana din liceu a plecat. Sigur, eu ma aflu printre acei norocosi care au cunoscut un “dascal” in adevaratul sens al cuvantului si care au avut parte de educatia lui aleasa. Am sperat din tot sufletul ca fiica mea sa aiba norocul de a primi la randul ei educatia acestui om fara pereche, dar intre timp… well, era planuit alt drum.

             Sa va povestesc un strop despre Dn-a Rosca. Era absolut unica. Avea o nobilitate pe care numai o asemenea inteligenta o poate oferi unui om, o nobilitate care nu are legatura cu rangul sau societatea, are legatura cu imensa informatie care-i popula creierul si cu puterea de a jongla cu ea. Mai mult, avea acel dar, atat de rar de a intra in interiorul altei fiinte, si a aranja piesele haotice intr-o ordine care sa faca sens. 
Doamna Rosca era profesoara de liceu. Lucra cu oamenii atunci cand devenirea e cea mai grea si haosul cel mai mare, atunci cand nimic nu face sens si drumurile formeaza doar un mare nod, cand cei din jur cer si asteapta lucruri de la tine, fara ca tu sa intelegi rostul existentei tale pe pamant. Atunci, doamna Rosca intervenea si dintr-un puzzle imprastiat iti dadea imaginea identitatii si adauga si un morman de informatie personalizata pentru tine special in asa fel incat, ani mai tarziu, cand vei accesa anumite fisiere, ele sa fie acolo, pline de cunostinte, referinte si detalii.

            Sunt astazi Ana Bitu care sunt datorita ei. Acest erou a avut un cuvant foarte greu de spus in devenirea mea si atunci cand nimeni nu parea sa inteleaga nimic din mine, nici macar eu, Doamna Rosca, nu numai ca a inteles, dar m-a ghidat, m-a iubit, m-a invatat, mi-a fost prietena, mi-a pus in mana sute de carti, mi-a ascultat confesiunile si mi-a facut si dansa unele, primindu-ma in viata ei, mi-a vorbit, m-a asigurat ca voi fi om, m-a ajutat sa-mi creez identitatea si sa fiu sigura pe inteligenta mea. Mi-a spus ca sunt desteapta, mi-a spus ca pot, mi-a spus ca voi fi ce voi vrea sa fiu.
            Doamna Rosca este eroul meu si va ramane asa si nu, pentru mine nu va muri niciodata si mai sunt convinsa ca este eroul multor oameni norocosi ca mine, care au avut onoarea de a-i fi invatacel. 

             Multumesc si sper sa ne intalnim si data viitoare!







marți, 7 aprilie 2015

Bizonul urban si mugetul sau




Unele lucruri trebuie invatate de mic, altfel nu le mai poti invata… vioara, limba germana, sa flegmezi, etc. Eu germana am invatat-o de mica, cu vioara nu m-a combinat nimeni, dar cel mai mare regret este ca nu am invatat sa scuip ca un adevarat pui de dac! Iar acum la patruj’ de ani, locuind la intersectia Dorobanti cu Stefan cel Mare, imi lipseste enorm acest talent. As vrea sa-l folosesc in fiecare zi pe masinile imbecililor care se blocheaza cu mana in claxon sau chiar pe ei insisi. Stiti, sunt acei oameni carora parintii nu le-au spus cand erau mici “nu mai urla, copile, ca nu esti in codru!”   
Sunt acei oameni pentru care cutiile alea gigantice cu ochi de sticla sunt puse pe bulevarde din pura frumusete, nu pentru ca acolo ar locui omuleti, care au copii, urechi, nervi, batrani bolnavi sau care pur si simplu nu vor sa le latre un zgomot infernal al unui claxon de imbecil, in timp ce fac dragoste sau se uita la telenovele!
Unii raman atat de mult cu mana blocata pe claxon incat trebuie sa te uiti atent daca n-a crapat intepenit si trebuie descarcerat si dus direct la pompele funebre de lux de langa Ambasada Turca. Apoi, dupa ce-si plimba autoturismele ridicand nivelul decibelic pe cat pot ei de tare (cateodata mai tare decat sirenele de la salvari), se retrag printre noroaie si gropi la marginile urbei sau chiar prin sate alaturate, pentru ca vor… ce credeti?! LINISTE. 
Cand va mai bagati isterici ghioambele-n claxoane, sa stiti ca noi cei care locuim in centru vrem acelasi lucru, doar ca nu vrem sa mergem 20 de km pana acasa! Atat! Cand va urlati impotenta la volane, uitati-va imprejur si vedeti blocurile in care alti oameni, ca voi, doresc sa traiasca si sa se auda unul pe celalalt! Bunul simt trebuie avut si la tara si la oras! E o notiune nefireasca, insa, pentru unii, ca si respectul de semeni.
Sssssss.

vineri, 27 martie 2015

1 minut intre generatii



     Merg pe strada cu muzica mea batrana in casti, casc gura la toate vitrinele si detaliile strazilor. Sunt acel gen de om care observa fiecare detaliu in fractiuni de secunda, fiecare piatra, gest, frunza. Imi ia 10 secunde sa ma uit la un om si apoi iti spun cu ochii inchisi cum e imbracat. Probabil de aceea nu-mi place stilul minimalist… ma plictiseste vizual.

    Ma rog, deci imi legan soldurile pe ritmul din casti si printre mugurii verzi, care ma anunta ca, Doamne, am iesit din iarna, vad in fata doi pusti venind spre mine… sunt uluita. E noua moda. Ei doi, baieti, la fo’ 17-18, slabi mumii, cu pulpele picioarelor cat o baterie de Murfatlar, insulariti, nu in jeggeri ci in niste corsete stranse care probabil le-au oprit de mult circulatia periferica la nivelul pulpelor si gambelor, motiv pentru care, banuiesc, topaie, nu merg. Sau poate pantalonii sunt din ghips si nu pot flexa incheieturile… nu stiu, dar au o calcatura masculina de Pinocchio. Si nasurile sunt tot de la Gepetto. Nu ca ar fi foarte lungi, dar ei avand fo’ 25 de kg in viu, extremitatile par de la alte papusi… Desigur si pantalonii vin atat de stransi pe bazin, ca te astepti sa piuie de durere, nu sa vorbeasca. Si vin asa, hotarati, topaind pe varfuri si dand prea mult din maini – probabil ca sa prinda mai multa viteza impotriva vantului. E o lupta impotriva legilor naturii si ale fizicii, dar ei sunt tineri si stiu sigur ca vor ajunge unde si-au propus! Si daca reusesc sa treaca de colt, s-ar putea sa se schimbe si curentul vantului si sa-i impinga de la spate. Au amandoi geci de piele inchise cu fermoar pe diagonala. Gecile par un pic prea mari pentru trupusoarele plapande, dar tantose. Afara bureaza. Ei au ochelari de soare. Or avea si stergatoare la parbrize sau se uita asaaa prin picaturile de apa?! Ma intreb. Aproape ca-mi vine sa-i opresc si sa le spun: - Mai baieti, pe vremea mea… In acel moment zambesc cat ma tin fasolele-mi albe si in timp ce eu ma gandesc la faptul ca am imbatranit, ei cred ca rad de ei si se impiedica unul de altul, cu scobitorile tremurande. Se redreseaza. Unuia insa, i-a cazut sapca de pe cap, pentru ca mai au si sepci, ca sa fie tacamu’ complet. Sepci asortate la niste bocanci de motor care-I ajuta sa stea pe pamant si sa nu-i sufle careva ca pe doua floricele uscate.

   Trecem unii de altii. Intorc capu’ dupa ei, ei il intorc imediat pe al lor. Oare ce-or fi gandit? Oare i-am scos din filmul lor in care il interpretau pe Spiderman?
Merg in continuare cu acelasi zambet pe fata si realizez ca exact asa se uitau la noi, parintii nostri cand ne puneam pantalonii bufanti cu sacouri largi si lungi de parca eram toti pitici de gradina. Pe urma m-am gandit si la H pe vremea cand era el rocker si purta blugi elastici si nu era mult mai diferit decat greierasii astia doi.

   Trebuie sa ma obisnuiesc cu strada tanara, oricat ar fi ea de ridicola. Orice moda extrema a fost si va fi ridicola. Ma intreb doar, ce-o sa fac cand o veni Cleo cu un springer d-asta acasa… ce-o sa-i auda urechile…

vineri, 19 decembrie 2014

NICIODATA



NICIODATA

   “Niciodata” e cuvantul pe care-l urasc cel mai tare din limba noastra. Mi se pare de-un cinism si de-o uratenie iesita din comun.
Astazi am pierdut un OM, un suflet drag si minunat si mi s-a deschis ca un abis in suflet, umplut cu Niciodata-uri. N-o sa te mai vad niciodata draga Mica, n-o sa-ti mai ascult cele mai minunate povesti, draga Mica, n-o sa te mai pup niciodata, draga Mica si mai ales, n-o sa-ti mai simt iubirea si caldura pe care mi le purtai si ofereai, cu darnicie si gratie, draga Mica.

   Mica a fost matusa lui H, cea care l-a crescut si l-a invatat absolut tot ceea ce stie azi si mai ales l-a invatat ce-i bun si frumos. M-am indragostit de ea la fel de rapid ca si de H. Si ea m-a iubit. Mult. I-a placut fetita din mine, iubitoare de bijuterii si  lucruri frumoase, dar cred ca i-a placut si faptul ca pot iubi la fel de mult ca si ea, mai ales pe H.

   Mica a fost unul dintre, nu, rectific, cel mai darnic om pe care l-am intalnit. Am apucat inainte sa plece, sa-i multumesc pentru tot ce ne-a dat si cand zic tot, ma refer la faptul ca ne-a dat chiar tot ce avea, si avea. Am la deget inelul cu diamant primit de ea la logodna cu primul ei sot, cu 65 de ani in urma. Nu mi l-a dat cand m-am casatorit cu H, mi l-a dat atunci cand eram la un pas de divort… Nu e ca n-o s-o mai vad niciodata, dar n-o sa-i mai pot admira inteligenta super-rafinata, diplomatia si intelepciunea.
Era mica de statura, Mica, dar avea o prezenta scenica, de zece ori mai mare decat inaltimea ei. A fost de meserie translator, a stat la masa cu Gheorghiu Dej, a vazut jumatate de lume, a lucrat zi de zi pana la 78 de ani, a fost casatorita de doua ori, pe vremea cand nimeni nu divorta si nimeni nu lua o femeie care fusese deja maritata, era frumoasa rau, i-a placut mereu sa aiba casa plina de oameni si distractie, vorbea patru limbi, gatea divin, avea cele mai minunate argintarii, farfurii de colectie, obiecte de décor, avea darul povestirii, mult umor si o memorie fabuloasa, era leoaica si feroce, impunea de la mica ei inaltime tot respectful din lume, se imbraca cochet, stia sa traiasca frumos si era o enciclopedie ambulata.

   Mi-e greu sa n-o mai am niciodata langa mine. Niciodata.

  Sigur, toate obiectele ei minunate sunt la mine in casa si la parintii mei. In fiecare tava de argint sau cescuta Rosenthal e un strop din ea si din bucuria pe care a avut-o in a le strange si a le da. Nu e ca si cum nu va fi cu noi mereu, in continuare si cu fi-mea si familia pe care o va avea si cu viitorii mei nepoti si… Si cam asta e concluzia pe care o trag, dand, vei ramane mereu alaturi de cei pe care-i iubesti. Si mai e o concluzie pe care o trag din povestea asta de dragoste si pierdere, ca e fantastic sa lasi in urma ta urmatorul gand: “A fost asa un om bun si minuat!”

   Urasc “niciodata” asta si o sa prefer sa plang dupa ea ori de cate ori o sa-mi vina, decat s-o uit!